Și lui Noe i-a fost greu să se decidă ce să ducă în Arcă. Nouă nu ne-a fost greu. În arca noastră personală, ne-am adus mălai și drojdie, salam și zahăr, ne-am burdușit cămările privind pe geam la liniștea de afară, viețile noastre transformate de comun acord într-un peisaj pustiu, cam ca nivelul 4 din Inception. Acolo unde nu mai există nicio respirație, nici vise.
În arca noastră personală, ne-am culcușit frumos între conserve, blaturi de pită și pizza, dar am uitat să aducem din afară, ca să o salvăm de la moarte, ceva foarte prețios: libertatea.
Am acceptat în aceste săptămâni să ne despărțim de ea, să o lăsăm în afara casei, ca pe o pereche de pantofi cu potențial de infectare. Am renunțat la libertatea de a mai pune întrebări, la libertatea de mai gândi, la libertatea de a risca. Am renunțat la libertatea de a alege prin vot, ca și cum nu ar fi fost nimic grav acest lucru, am renunțat la libertatea cuvintelor.
În arcele noastre personale, ne-am transformat în niște oi temătoare, ciulind urechile la zgomotele asurzitoare ale fricii. Frica e noua manea a acestei țări, o ascultăm și ne “simtem” bine, căci frica e ușor de mestecat, e ca fânul, frica e comestibilă și ușor de înțeles.
Când potopul a încetat, Noe și-a trimis corbul să zboare și apoi porumbelul, să vadă prin ochii lor dacă poate ieși sau nu din Arcă.
Noi ce-o să trimitem “după”? O conservă de mazăre? Căci papucii libertății ni i-a spălat și dus cu el potopul fricii.
