Sătulă să și-o mai tragă cu toți bărbații pe care îi întâlnește, căci așa a făcut mereu din momentul în care, la 14 ani, a făcut sex cu proful de biologie și nu și-a mai făcut niciodată griji pentru teză până la finalul liceului, o cunoștință decide să se facă fată de casă și să se mărite cu un băiat simpatic și serios, cu job bun în București, cu familie înstărită și foarte cuminte. Iubire nebunească, alea, alea, nunta are loc într-o locație de fițe și, fix în ziua nunții, primește un sms, așa, cam după tort, în care un binevoitor îi spune: “vezi că fata aia cu rochie roz și decolteu care stă la 4 mese de masa oficială e amanta soțului tău. Casă de piatră!”. I s-a pus un nod în gât și nimic nu a mai fost la fel. Cumva, deși și-o trăsese cu toți bărbații cu care interacționase profesional sau social, având reputația de curvoancă, ea nu își mai putea reveni din șocul sentimentului că fusese nedreptățită de soartă, că, deși plecase cu cea mai mare încredere la drum în această relație, și-o luase peste bot rapid și letal.
Oamenii au un cântar intern pentru dreptate, unde așează pe talere greutăți neraționale ale argumentelor lor. Li se pare că suferă mai mult decât cei pe care i-au făcut să sufere. Li se pare că trebuie să fie judecați mai puțin aspru decât au judecat ei în aceleași circumstanțe. Li se pare că nu era cazul să fie înșelați, deși cu asta s-au ocupat toată viața lor.
Infidelitatea a devenit o obsesie majoră a căsniciilor și relațiilor de cuplu abia din secolul 20 încoace. Sigur, niciunei regine nu-i convenea că regele arde tot păsăretul din Curte, dar nici nu prea avea ce face. În ceea ce privește pulimea, structura familială din trecut era de așa natură încât părerea femeii se auzea ca o șoaptă, copiii nu contau prea mult, bordelurile erau omniprezente, speranța de viață era foarte redusă, încât absența mâncării era problema majoră a zilei, nu pe unde s-a lăbărit dragul soțior.
Infidelitatea ca problemă de cuplu a devenit presantă datorită marketingului social, intrând direct în topul motivelor de divorț. Se divorțează pentru că a fost prins cineva făcând sex cu altcineva, evident nu cu soțul sau soția. Și, când se divorțează, se vorbește despre sex, nu despre iubire. Infidelitatea e considerată o stigmă pentru căsnicie, așa ni s-a lăsat de înțeles de către societate. Că nu e bine să o tolerezi. Și societatea e puternică, ne conformează: trebuie să îți botezi copilul, trebuie să faci facultate, trebuie să faci copii până în 30 de ani, fiindcă ceasul biologic… trebuie să ai o înmormântare ca lumea, trebuie să ai o mașină, trebuie să ai un acoperiș deasupra capului.
Nu putem renunța la societate, e creația noastră imperfectă care ne-a făcut să scăpăm de izolare. Izolarea duce la alienare, singurătatea e devastatoare pentru psihic. Oamenii din toate culturile și epocile au căutat să nu mai fie izolați, ci acceptați, după puterile și resursele lor. Dar, că erau breslași sau cerșetori, lorzi sau militari, au tins mereu să obțină uniunea cu grupul, cu masa, cu “societatea”, ca să nu mai fie dați la o parte, ca și cum ar fi o rușine a societății, ca să nu se mai simtă vinovați.
Dacă pentru a obține acceptul “societății”, direct sau indirect, tacit sau vocal, e nevoie de conformare, de acceptarea unor “cutume”, ei bine, asta se rezolvă mintenaș, având în vedere memoria dureroasă a izolării și caracterul duplicitar al naturii umane.
În fapt, oamenii au NEVOIE să se conformeze. Nici măcar nu sunt conștienți de asta, insistă să creadă despre ei că sunt mult diferiți, că au păreri proprii și aspirații unice, și că e doar o simplă coincidență faptul că părerea lor coincide cu a majorității. Mai mult, când observă consens pe o anumită idee sau când, deși cred altfel, se conformează consensului deja creat, oamenii ajung să creadă că e CORECT cum cred și ce cred, de vreme ce TOATĂ SOCIETATEA crede aidoma.
Cântarul intern al dreptății funcționează la fel de alterat și când îți prinzi nevasta în pat cu altul și când te gândeșți că aveți doi copii și o poți ierta. Funcționează la fel și când îi mulțumeșți patronului tău pentru că ți-a ajutat copilul cu 10000 de euro să se vindece de o boală grea și când îl înjuri de mamă că a descoperit că nu ți-ai făcut bine treaba.
Umanitatea nu se schimbă. Deși umanitatea își notează în cărțile de istorie greșelile, le repetă. Oamenii nu se schimbă. Da, suntem mai inteligenți, mai sănătoși, aparent mai morali, însă 99 la sută suntem aceiași ca și acum 5 000 de ani.