Secolul 20 a început jegos cu 2 războaie mondiale în nici 45 de ani și cu sute de milioane de tați absenți din copilăriile copiilor lor: fie morți, fie luptând în tranșee, fie violatori anonimi.

Zeci de milioane de copii au crescut atunci fără tați, o generație știrbă sufletește. Noi idealizăm copilăria ca și concept, influențați fiind de evocarile naive ale lui Creangă, un profesoraș mediocru, departe rău de mintea lui Eminescu, dar conceptul de copilărie e foarte tânăr, așa cum îl percepem noi, abia dacă are câteva zeci de ani. La 1800, copiii erau valoroși potrivit sexului, băieții fiind de folosit la muncă, fetele, la ajutat în casă sau pentru alte chestii, mai sexuale, prin bordeluri. La 1900, era un lucru comun să angajezi un copil de 10 ani să facă diverse treburi, în fapt, muncă adevărată. Foamea era o constanță în viețile oamenilor de atunci și până și familia avea o altă arhitectură psihologică.

Apoi, pentru mulți dintre noi, cei est-europeni, a venit răceala grunjoasă a comunismului. A lipsurilor, a umilinței fizice, a uniformizării intelectuale, a doxologiei proștilor, în care toți nespălații analfabeți erau glorificați. Și atunci tații au devenit meschini, răi, violenți, alcooliști, brutali. Țin minte că, pe scara de bloc unde locuiam în comunism, de la parter la etajul 4, există cel puțin o familie care avea un tată consacrat în bătăi și alcoolism. La parter, nenea Petrică venea acasă mort și își bătea nevasta și cei doi copii de 4 și 6 ani cu furtunul de cauciuc de la mașina de spălat. La etajul 1, îl aveam pe Romică care o bătea pe Iana de îi rupea maxilarele. La etajul 2, aveam 2 “competenți” din familii diferite: nenea Lăzărean care își bătea nevasta și copila, și bătrânelul Ioniță care își bătea baba cam de 3 ori pe săptămână. În fine, asta se întâmpla peste tot în România. Acei copii au crescut tarați, cu traume psihice ce le-au amprentat sufletul pe vecie. Pentru ei nu s-a găsit decât rareori o vorbă bună, cu ei nu s-a discutat despre sexualitate, maturitate, viață, acei copii au fost adeseori abandonați mental și sufletește, unii chiar fizic, dar bătuți constant.

Copiii de atunci suntem noi, am devenit tați. Unii mai greu am devenit, alții mai pe “blind”. Dar văd asta la toți tații din generația mea. Niște tătici în marea lor majoritate foarte buni.

Tații din noi nu mai sunt tații care își lasă lapții în vaginul nevestei și apoi s-au cărat din viața familiei lor. Și cred că acest lucru este cel mai bun lucru care se putea întâmpla pentru viitorul României.

Foarte mulți tați din noua generație, mai ales cei de după 2000, participă activ la creșterea copiilor lor. Sunt mai informați, mai pasionați, mai atenți la dezvoltarea psihologică a copiilor. Este în mod clar un payback al anilor de absență ai părinților noștri din viețile noastre, dar parcă nu e clișeul ăla – “îi dau ce vrea, că eu nu am avut, am suferit eu destul”.

Copiii din generația asta sunt crescuți cu precauție, dar cu multă iubire și participare. Soții au devenit parteneri reali ai mamelor, bine, minus leprele abrutizate care vor exista mereu.

Suntem niște tați ce se îngrijorează constant și care încearcă să vadă în ceața prezentului pe unde ar putea să o ia drumul viitorului, că e vorba de trenduri, de educație, de meserii, de economie, de lume.

Copiii noștri zâmbesc tot mai mult, sunt mai liberi, mai conștienți de puterile lor, fiindcă au tați mai prezenți. Și asta va duce la o generație și mai bună de femei românce pe viitor, la o generație și mai conștientă de bărbați români. La o altă patrie, mai 3.0 din punct de vedere al conștiinței ca popor.

Și asta e foarte, da’ foarte bine.