Rămân singur, adeseori, în bucătărie.
Cum să mă judeci peste zi, când tot perimetrul meu e buda, biroul, șlapii și dușul? Bucătăria e ca o țară: aragazul arde doar când îl aprindem și în el se coc doar lucrurile pe care le facem, gândurile se ard.
În bucătărie, avem frigiderul în care ținem la păstrare speranțele și visurile, le mai dezghețăm când se strică temporal sau când nu mai avem chef să inventăm ceva nou de mâncat.
În bucătărie, sunt bucuriile vieților noastre, un chips mărunt pe care îl ronțăim înainte de culcare mințindu-ne că încă mai avem plăceri, mai sunt aparate cumpărate degeaba, la impuls, pentru visele de moment când jurăm că vom face diete și detoxifieri sufletești, dar pe care le-am folosit acum un an o singură dată, apoi ne-am dat seama că nu mai avem timp de “prostii”.
În bucătărie, avem galantarul de mirodenii, aici o vegeta, reminder al vremilor cu pită cu untură, dincolo niște cardamom de când am fost în nunta de miere din Thailanda de la care au trecut 9 ani.
În bucătărie, zace un prosop jilav cu care ne ștergem pe inimă după ce am șters vasele clișeelor vieții noastre, o sticlă de țuică mică de la nunta lui Sorina, pe care nu am mai sunat-o de 4 ani. Și mai avem șervețele.
Cu care ne ștergem la gură de minciunile de peste zi. Șervețelele, singurele care se gată.
