Nimeni nu spune în cărțile de dezvoltare personală sau în TEDx-urile alea penibile despre marele pericol pe care-l poți întâmpina atunci când ai un părinte faimos sau vii pe o funcție după cineva cu adevărat măreț.
Nimeni nu-ți spune că trebuie să muncești adeseori dublu, și tot nu este sigur că vei reuși să te desprinzi de identitatea lor,a STEJARILOR, a LUPILOR.
Nu sta la umbra lor, fiindcă îți vei distruge viața. Vei fi mereu comparat cu predecesorul tău și, dacă este vorba de profesie, mai treacă meargă, dar când e vorba de un părinte faimos, destinul tău este in 90 la sută dintre cazuri unul deja scris, previzibil: al unei ratat ce nu va putea niciodată să se obișnuiască cu ideea că “lumea” nu ăl vede ca fiind o cu totul altă personalitate.
Vă spun eu de ce te vor considera așa: fiindcă nu ai făcut mare lucru pentru asta. Fiindcă oamenii adoră doar Lupii ce au devenit Legende doar pe propriile puteri.
Florin Piersic junior e un tip fain, e clar că avea/are talentul necesar, dar a fost decenii traumatizat sau blocat de renumele tatălui sau, o Legendă. Nu e un actor de duzină, dar este foarte clar că niciodată nu va atinge faima tatălui său și nu pentru că nu ar fi chiar mai talentat ca el, eu zic că este, ci datorită barierei morale create de un întreg popor care nu vrea să renunțe la comparatia dintre tată și fiu.
Poate că Ștefan Bănică a fost țigan, dar ce mare artist a fost! Am ajuns să îl ador pentru șarmul sau, eram mic copil când pupam televizorul, azi îi respect masculinitatea sa, pentru cupletele deosebite cu Anda, cu Stela Popescu. Bănică senior rămâne o legendă la rândul său, exact ca Florin Piersic senior. Dar a facut aceeași greșeală. O prostie cât casa, de un cretinism incredibil, i-a pus fiului său același prenume, însoțit de particula junior, ca un fier înroșit cu care marchezi vacile ca să știe toți că cel însemnat nu poate fi ca originalul.
Dorind să facă bine copiilor lor, să le lase o moștenire care să îi ajute, aceste două exemple nu au făcut altceva decât să-și distrugă copiii și, în loc de scut, renumele a devenit un cuțit înfipt până la jumate în inimă, cât să nu îi omoare, cât să nu îi lase sa trăiasca pe deplin.
Niciodată Bănică junior nu va fi altceva decât un copycat elevat artistic de-al lui Elvis Presley. Puțin mai evoluat, repet, ca un copiangiu de Presley de duzină, dar tot o copie.
Singura cale de a scăpa de această povară atunci când ești în situația asta, este să spargi moștenirea primită, să o arzi și să te îndepărtezi cât mai mult de foc.
Să nu mai stai în umbră amăgitoare a Stejarului, să-ți faci rost în soarele incertitudinii care arde pielea de propria identitate.
Și nu trebuie să fie doar numele drept singurul cadou otrăvit pe care părinții-legende îl pot face, adeseori distrugerea destinului unui copil poate să rezulte și din presiunea imensă pe care un tată sau mamă cu succes mare în profesia sa o fac pe copil obligându-l să continue renumele “familiei” exact în acea profesie.
Așa vom avea chirurgi talentați și copiilor devenind niște doctorași oarecare, așa vom avea avocați de geniu și odraslele lor devenind avocați penibili.
Mai e de discutat și despre circumstanțe. despre circumstanțele în care ne începem viața. Cei mai puternici oameni, cei mai faimoși, provin în 90 la sută din cazuri din sărăcie, au crescut în circumstanțe extrem de modeste și devenirea lor este rezultatul ambiției și dorinței nemărginite de a scăpa de foame, de agresiune sau de un context social precar.
Un copil care crește în umbra faimei unui părinte dominant nu mai are același circumstanțe: nu mai are în el nici frica de neprevăzut, nici foamea, oricare ar fi ea – foamea din stomac sau foamea ambiției, este un copil nepregătit pentru jungla din afară, pentru că a crescut mereu la umbra ocrotitoare a tatălui său, iar pielea sa albă nu a simțit niciodată dogoarea umilinței, neșansei, lipsei de oportunități .
Toți cei care au început cu puțin și au devenit regi ai profesiilor lor fac greșeala să își dorească să impună un moștenitor în regatul zidit din orgolii, ca Regatul să nu se piardă. Ce nu înțeleg ei e că în secolul acesta nu mai poți impune cu de-a sila linii monarhice profesionale, că fiecare trebuie să-și cucerească respectul în branșa pe care o alege prin propriile forțe.
Când un tată dominant începe să preseze un copil, imediat intră în competiție cu acesta. Doar că e o competiție lipsită de fair-play, o competiție între un leu cu multe cicatrici și un șoricel ce abia învață să cunoască lumea.
Inevitabil cel care pierde primul este tatăl, însă nu își va da seama de aceasta decât mai târziu când șoricelul, devenit adult, conștient de trauma pe care o poartă, conștient de desaga plină de frustrări, se va descărca pe propriul părinte cu ură nemărginită. Atunci când își va da seama că, în loc să ajungă leu, a devenit din șoricel un hamster simpatic, însă la fel de temător ca orice rozătoare, fără nicio umbră de măreție.
Fiindcă mai e un secret al părinților faimoși: obligându-i pe copiilor să-i urmeze și să-i depășească, ei nu își doresc niciodată cu adevărat ca ei să reușească, din contră își doresc ca pruncii lor să se împiedice, să cadă pe jos, fiind invidioși inconștient pe tinerețea și vigoarea lor.
Singura soluție ar fi cea drastică, să arzi moștenirea morală a părinților faimoși dar când să-ți dai seama că poți zbura din colivie, de vreme ce tatăl și mama îți aduc în fiecare seară grăunțe și îți povestesc că lumea de afară e plină de vulturi răi și că e mai bine să stai în colivie alături de părinții tăi care te vor apăra “mereu”?
Sunt foarte rari părinții puternici și faimoși care se comportă grijuliu și corect față de copiii lor dându-și seama de pericolul numelui ce-l poartă. Sunt foarte rar părinții de acest gen care stimulează creativitatea copiilor și le fortifică aripile învățându-i să zboare. Cel mai greu este să faci un copil să înceapă de la zero măcar din punct de vedere psihologic, chiar dacă niciodată el nu va mai fi în pericolul în care ai fost tu până să reușești, chiar dacă nu îi va mai fi niciodată foame sau frig, chiar dacă nu va mai lua niciodată bătaie, chiar dacă nu va mai dormi niciodată între gândaci. Acel zero psihologic este greu de creat, dar nu imposibil.
La fel este și atunci când preiei un post important după un mare nume, care a fost recunoscut de către popor sau de către breaslă drept o legendă. Singura cale e să ieși din umbra marelui stejar, atâta doar că aici este nevoie de mult mai multă inteligență decât un exercițiu de parenting, fiindcă discutăm și lucrăm aici cu percepția oamenilor.
Oamenii au nevoie de simboluri și, atunci când vii după un mare nume, după o mare legendă care va intra în istorie drept cel mai sau cea mai, este nevoie să te îndepărtezi asumând alt tip de discurs, alte simboluri, un alt comportament, o altă cale de a ajunge spre inima oamenilor.