Sunt un norocos. Am plecat de foarte jos și m-am ridicat pe munca și inteligența mea. Dar am mai avut ceva, poți să fii muncitor și ambițios, nu va fi întotdeauna destul. Ăsta e norocul de care va vorbeam: am avut și câte o mâna întinsă. Oameni speciali care m-au ajutat în momente dificile sau în momente calme. Ce importante sunt și acestea! Momentele când poți crește spiritual sau profesional sau financiar în acalmie, fără stres. Sunt cele care pot însemna totul pentru devenirea noastră.
 
Și despre asta vreau să vă vorbesc. Fiindcă și o farfurie cu supă e un sprijin. Un sprijin că așa trăieșți încă o zi. O zi în plus trăită e o oportunitate în plus ca să îți întâlneșți șansa.
 
O mână de ajutor eficientă este atunci când știi ce să faci cu ea. Când nu îți bați joc de șansă sau de un sprijin. Când nu te dilești și crezi că până și șansa ți se cuvine.
Cunosc oameni care au putere imensă și nu știu ce să facă cu ea.
Cunosc oameni care au putere enormă și oferă ajutor unor neaveniti.
Cunosc oameni care primesc șanse sau sprijin și își bat joc de ele.
Folosiți șansele, nu vă obișnuiți că vi se cuvin, faceți maxim din ele. Și dacă ați primit sprijin sau ajutor vreodată, faceți și voi la fel pentru alții, dar nu oricum, ci doar celor care merită. Dați o mână de ajutor, faceți un gest, fiți minunea cuiva pentru o zi.
Le mulțumesc tuturor oamenilor care au contribuit la devenirea mea. Se știu ei. Le mulțumesc mereu în gând, chiar dacă ei cred că eu uit cât au însemnat sau înseamnă pentru mine. Nu uit. Poate nu am timp sau nu avem timp în rahatul asta de viață rapidă și stresantă, dar nu uit.
 
Demult, acum vreo 20 de ani, un copil extrem de înfometat aștepta într-o mică încăpere să se încălzească reșoul. Un om înalt și ferm, cu o mustață care era singurul turnesol al sentimentelor sale, desfăcea tacticos un borcan cu cârnați și untură.
 
Așeza cu furculiță tacticos doi cârnați și niște grăsime, tigaia pe foc, iar apoi în încinsătură spărgea două ouă. Nu îmi dădea să mănânc, mă punea să aștept să se răcească, “fiindcă numai țăranii mănâncă fierbinte”, îmi zicea – între timp prăjind pe reșou niște felii de franzelă.
 
Când credeam că am scăpat cu așteptarea și mă pot apucă să hăpăi, îmi așeza tacticos un șervet pe masă. Innebuneam. El nu se grăbea. Scotea o brișcă cu cinșpe mii de accesorii și alegea tacticos furculița. Apoi, ca un Colombo gastronomic, mai scotea din servietă un alt briceag și alegea cuțitul. Doar după ce erau toate așezate, puteam să mănânc. Dura cam 53 de secunde, și era evaporată haleală. Vă spun acest episod, fiindcă omul asta mi-a făcut mult bine când mie îmi era greu în lumea asta perfidă. Și am uitat de el. Am uitat, fiindcă viața m-a dus în o mie de locuri și mi-a dat mii de pietre de spart. Dar nu trebuia să uit.
 
A fost un om ciudat și hâtru, crescut și el la casa de copii, alături de părinții mei, un om de o inteligență rară, de un umor incredibil, dar cu o parte a sufletului întunecată ca și curul Lunii când nu îl vedem.
Viața asta înseamnă pentru unii oameni un mare și continuu căcat. El a crescut în casa de copii și viață i-a dat muie de la naștere și până la moarte, cu un fiu superb mort în chinuri de cancer, cu o viață modestă că avuție, cu rare clipe de fericire.
Vă scriu despre el, fiindcă nu l-am văzut de peste 10 ani. Din cauza unei dispute, fiindcă eram amândoi cocoși, nu ne-am mai vorbit deloc. Dar fără să ne purtăm ură.
Și el a murit. A căzut acum patru ani pe jos și a făcut infarct. Și eu nu am știut. L-au uitat mai toți, afară de soție și fiică și nepoți, mulți l-au uitat fiindcă era un hâtru și un ursuz și un miștocar care, ca și mine, ura proștii.
Și mi-a venit într-un vis numele lui, nu un vis ocult, ci un vis cu vinovății subconștientale, când creierul ne-o dă sus și ne mai scoate din foldere diverse fișiere.
Și când m-am trezit, mi-am dat seama că eu nu am morți la care să țin. El, Doru Negrea, e singurul mort din viața mea mică de până acum căruia îi întorc o amintire aprinsă de recunoștință.
 
Mulțumesc, Doru, pentru discuțiile cu ține, pentru mângâierile tale, pentru felul tău de căcat, dur și rece, de a-mi spune că crezi în mine și că trebuie să fiu un dur într-o lume plină în general de lași și idioți, îmi pare tare rău că nu am știut că ai murit, idiotule, chiar dacă erai un boșorog de 60 de ani, fiindcă de când am aflat cum ai murit și mai ales de când mi-am dat seama că efectiv ai murit, plâng, boule.
Nu ai reușit să mă faci să plâng nici când râdeai de primele mele articole, nici când îmi spuneai că sunt prea papă lapte pentru vârsta mea, dar ai reușit să mă faci să plâng acum, când știu că am fost prost și nu ți-am spus când trebuia cât ai însemnat pentru mine.
Nu știu unde ți-e groapa, dar nu te caut oricum, fiindcă eu știu unde ești, fraiere, ești în biroul ăla mic unde faci de gardă și fumezi Carpați, pregătindu-te, stiind că urmează să vin să îmi dai ceva de mâncare și un ban de o bere, că eu încă nu am bani, că aia la ziar mă țin de 6 luni fără salariu.
 
Să dormi în pace, știu sigur că meriți, după fututa de viață ce ți-a fost hărăzită de trăit în această tură.