În general, încerc să filtrez prezentările de pe acest blog spre ceva ce și voi să vă puteți permite. Și nu zic asta cu emfaza unuia care își permite orice, că nu îmi permit. Mă uitam acuma la un Balvenie aniversar de 40 de ani care costă 4000 de dolari. Să zicem că aș avea banii ăia sau că i-ai avea și i-am da. Păi, am fi mai proști ca niște gâște, apropo de orzul stricat. Un asemenea elixir de 40 de ani se bea când ai căpătat experiența necesară și când palatul tău gustativ cunoaște și Raiul și Iadul aromatic al whiskey-ului. Dacă ai condus Logan toată viața, o să arăți că un orangutan în Lamborghini, bașca faptul ca nu o să știi să îl pornești sau să îl strunești.

 

E altă discuție cu acest Glenmorangie de 18 ani. Aia cu “extremely rare” mă lasă rece, e un rahat de tag de marketing. Dar că e “extremely tasty” și că are un preț foarte bun – 400 lei – pentru o licoare ce a stat la pârnaie 18 ani, adică 15 în butoi de stejar și 3 în butoaie în care a fost sherry Oloroso, ehei, aici se schimbă daravela. Iar eu am băut sherry Oloroso, îi cunosc consistența și dulceața, gustul sumbru de nucă ce deschide pofta de mâncare (asta mi-a dat o idee să mai fac și o prezentare de sherry pe aici, că românii nu știu ce e Oloroso sau Manzanilla).

Glenmorangie 18 e ca unchiul ăla de a stat în pârnaie pentru crimă două decenii, dar care ți-a trimis mereu de sărbători 100 de parai și nu te-a uitat. E ca unchiul ăla de care îi e rușine familiei, dar când apare înapoi de la butoi, toată lumea îl adulmecă și îl vrea, căci a venit în cutie cu velur, de culoarea pișatului de gravidă, tupeist și aurit, parfumat, dornic să îți arate cât s-a înțelepțit de când n-a mai fost prin societate.

Băi, frate, și merită să îl cunoști pe acest Glen. Buchetul olfactiv este ciudat, plin, primul nas e cremos și aburind, unii, mai experți ca mine de o mie de ori, susținând că ar trebui lăsat în pahar câteva minute să respire oxigen. În ciuda lemnului în care a stat Oloroso, Glenul ia de la el alte note decât te-ai aștepta, mai degrabă de citrice și nucă, vanilie și pară, sau cel puțin mie asta îmi exprimă, cu un final cam iute pentru gustul meu, dar care se calmează într-o milisecundă în ceva uleios și plăcut, ca și cum ai mânca smochine afumate. Gen. Io aș fi în stare să le afum.

Se simte maturitatea, se simte că au trecut anii peste acest Highland, că malțul s-a spart în mii de atomi și s-a recompus de plictiseală.

E de luat o sticlă și de băut așa, în pași. Pentru educație.

 

swsw